O ţară care ne-a rămas de trei ori datoare, la propriu, în ultima sută de ani se erijează mai nou în promotor al luptei anti-corupţie prin mandate de percheziţie şi virtuţi etnice, sub impactul rezultatului recentelor alegerile prezidenţiale. Tactică îndoielnică ascunsă mereu după paravanul corectitudinii şi pretextul bunelor relaţii economice. Încă de la cel mai renumit ministru al afacerilor externe al Berlinului, Gustav Stresemann, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, aflam în 1926 vis a vis de o datorie istorică a Germaniei faţă de România, ca subiectul trebuie omorât prin bani oferiţi cercurilor politice din ţară. Citind presa germană, mesajul este cât se poate de limpede: valorile germane împotriva corupţie nu sunt doar o încercare de a continua campania de virusare informativă a unei lumi cu mitul corectitudinii pe bază etnică, dar şi o aroganţă de a pune întregul popor român sub acuzaţia generală de a fi corupt.
Trist că mai bine de şaizeci de ani de integrare europeană par să nu fi deschis Berlinului spiritual noi oportunităţi de a-şi promova imaginea măgulitoare în Europa. Fixaţia cu obstinaţie a Germaniei pe nişte leacuri otrăvitoare, prin care „promotori ai corectitudinii" doreau să vindece omenirea într-un trecut întunecat şi pentru care au mai pierdut două războaie mondiale, revin în vogă. Ecoul în presa germană al victoriei Domnului Klaus-Werner Iohannis exprimă interesul deosebit al Berlinului în maniera tradiţională bine cunoscută din istorie, numită prin eufemism „penetrare paşnică". Consecinţa directă fiind instrumentalizarea de către Germania a aspectului etnic în relaţia cu Bucureştiul. De aceea noul preşedinte ales trebuie să fie extrem de circumspect la asemenea avansuri toxice deoarece lupta informativă a Berlinului împotriva României a intrat într-o nouă dimensiune.
În primul rând Domnul Iohannis este cetăţean român ales de o majoritate în funcţia de preşedinte al ţării. Din această poziţie are capacitatea să răspundă asalturilor externe, inclusiv germane la cele mai delicate subiecte. Pentru a înţelege mecanismul subtil de cotropire informativă a spaţiului vital german până la gurile Dunării trebuie să remarcam recrudescenţa practicilor de culpabilizare istorică a României şi românilor din ultimul secol.
După ce au îngropat pe urma cliringul bilateral (1936-1944) a doua datoria de miliarde de euro faţă de România au folosit cu succes arma culpabilizării unui întreg popor şi a victimizării Germaniei. Cea mai reuşită acţiune fiind implantarea românilor conştiinţa de trădători prin actul de la 23 august, prin care am fi supărat Germania. Doar aşa se explică de ce în şcoli copiii nu învaţă că România de fapt nu a trădat poporul german ci la ajutat să scape de un tiran, sau că un Hohenzoller a încetat războiul şi nu un Popescu, iar că Italia şi Finlanda au ieşit din război mult înaintea noastră şi că ar fi fost cazul să contabilizăm şi noi ciopârţirea teritoriala a ţării impusă de Berlin înaintea războiului.
Cea mai recentă operaţiune de culpabilizare a României constă în promovarea mitului vânzării etnicilor germani de către comunişti. Capitol deschis, de altfel în 1997, prin scuza neinspirata a guvernului României pentru „vânzarea" saşilor şi şvabilor. Prost inspirat şi prost informat demers pentru că izvorăşte din necunoaşterea faptului că Hitler îi transformase în 1934 şi pe etnicii germani din România în nemţi după definiţia Reichului. Astfel contra unei sume pentru Germania totuşi modestă de aproximativ 8000 de mărci, Bonnul delimita într-un fel după criterii etnice un spaţiu vital şi totodată îşi asigura forţa de muncă cu imigranţi bine calificaţi şi vorbitori de limbă germană.
Aşa a fost compensat efectul demografic de după război, asigurându-se totodată Germaniei divizate postbelice şi statutul de victimă. De fapt este însă o abordare de tip dublu standard. Mitul traficului cu etnici germani îl demontează însăşi sistemul fiscal al Germaniei care până în zilele noastre percepe „o taxă de goană" pentru proprii cetăţeni dornici să părăsească ţara către destinaţii mai atractive. Dacă Germania impozitează patente, brevete sau succesiuni până la zece ani după părăsirea ţării, de ce n-ar fi fost îndreptăţită să perceapă şi România o taxă pentru educaţia oferită emigranţilor.
Domnul Iohannis are aşadar şansa unică în istorie de a ajunge cu Germania politică la pace (o pace care oricum nu a fost încheiată nici până acum cu Berlinul prin tratat). Ar reprezenta şi o pace simbolică şi de impact cu Germania mitologică din mintea românilor.
Radu GOLBAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu